Mi-aduc aminte:
pe iederă murea ultimul rest de ploaie
Pe cer, deodată, norii albi
mi-au arătat cu lună-n mijloc
chip de bărbat, curgând apoi
în tragic chipul de femeie.
Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
că altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinile de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
,,O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri"
Așa-mi sunase înlăuntru versul care să-nduplece pe
Zeu tindea dar stăm în frig ca-ntr-un cilindru
și n-am mai vrut, în șir,
cuvinte cu gîndul să gândesc
Norii s-au dus, și-ncet și luna
și iedera a-ncetat să bată
pe ziduri timpul lung, când iată
văzui că totul e de din afară înlăuntru și,
ochiul e cel mai adânc, din trupul meu
Din ea, vederea curge-n mine
cel mai îndepărtat, cel mai departe.
Nările tot un ochi îmi sunt, un ochi
pentru o lume mai apropiată
ca și timpanul, ochiul orbului, ca și
tăcută limbă - ochi gustând
ceea ce ochii mâinii văd numai îmbrățișând
Ochi în descreștere, privind
de din afară înlăuntru,
iar din lăuntru în afară
numai cuvinte
oarbe,
lent șlefuite de mișcarea mării
Orbul de mine, marea o presimte
orbul de mine
se apropie de mare
Talazul! Talazul! Thalassa! Thalassă!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.