Îngerii norilor îmi coborau pe șira spinării.
Rece paradis, șiroind cu pene.
Baltă mișunând de pești a mării cinci degete scotea din ea viclene,
și, cu unghii care mă zgâriau ascuțite,
în vârf cu un bot de rechin, și cu amprente
încolăcite,
cu burice de venin.
M-am tras la noroi, mai ales cu dorința,
îngerii viermilor mă încălțau cu sandale.
Fără brațe
îmi era ființă, și fără picioare.
A scos însă cinci degete uleioase
nămolul lucind de foame,
pipăindu-mă jilav pe oase și
pe icoane.
M-am tras în lemn și în măduva câinilor,
în ochii frunzelor și în cai, în uscățimea roasă de
șobolani a pâinilor, în burtă lui „vei fi" și-a lui „erai".
Dar au scos cinci degete apucătoare cu amprente de șerpi,
încolăciți sub un soare înverzit
de ierbi.
Mă ține în palmă ei acuma mână
cu cinci degete strânse ecou.
Plânsem cât plânsem,
apoi șezum că să renaștem din nou.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.