Venea surparea.
Ea se deschidea deodată, când era cel
mai puțin așteptată, când tocmai te gândeai la altceva, când tocmai
se-nsera și te aflai departe de însăși coasta ta.
Se deschidea deodată, dar nu-n pământ și
nici mai înaintea pasului, când îl ridici.
Ea, oblică-ntr-o parte, înspre un umăr,
brusc căscată ca o gură de luptător etrusc
Și nu striga, ci absorbea, cu sunet invers
rămas în loc de dinți, întregul trup al tău care trăia,
mușcându-ți-l și cu o parte din părinți.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.