Zidul cerului cenușiu creștea
la capătul câmpiei înghețate.
Pe frânghia-unei raze lăsate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-ncleștate,
făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici bătea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi răsai, o, soare, de lagună,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca să plutim pe ceruri, împreună,
și-n amintire să te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinată, cu ani înceți, sporind tăcerea, ce nu se mai sfârșeau odată și
nu plecau spre nicăierea.
Războiul înfigea-n câmpie săgeata trupurilor rupte și tu priveai,
copilărie, moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte cu orizontul, dungi fugind și nu mai vreau să-ntorci spre
mine absurdul chip, plângând, rânjind.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.