Vântul a-nceput deodată și copacii au rămas suspendați.
M-am oprit.
Și-mi deschei cămașa, privind cerul nopții, cu gestul soldatului grec după
Salamina.
Dacă-aș face un salt, aș pluti în aer.
Lumi plimb numai privirea pe cerul nopții
Cândva voi ști mai mult despre el.
Șirul de bărbați care vor purta numele meu se termină undeva, dincolo de stele, întind mâna și ating trunchiul copacului.
Ne surâdem așa, ca și cum ne-am spune unul altuia că-ntr-adevăr trăim și nu vom muri definitiv, niciodată.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.