Dragostea pe care ți-o purtăm
pe-atunci făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.
Erai atât de subțire, și coamă neagră ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome, și bătaia inimii mele îți dădea ocol ca o planetă ce-ntârzie
Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
că să mă gândesc încordat până la stele!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.