M.i-amintesc cu uimire și-acum de timpul în
care aveam o gândire învălmășită, de fum,
în care-amintirile și dorințele și iubirile se frângeau,
și-așteptăm să adorm, să m-azvârlu în somn,
ca un pescuitor de perle, căruia marea șuvițe de sânge îi smulge din nări.
Eram pe-atunci legat de obiecte cu invizibile liane,
și atârnat de ele-n legănare, din ora mă săltam în ora,
cum dintr-un arbore într-altul al junglei de odinioară
Tarzan se aruncă urlând, cu talpa-n aer fluturată,
fără s-atingă niciodată liniștea fecundului pământ.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.