Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul
nopții, brațele mi-erau atrase către ei.
Tu stăteai pe-unbulgăr mare de zăpadă verde,
pletele ți-erau atrase către ei.
Cerul era negru, fără aștri, numai sorii cei de abur alb,
se desfăceau în șuvițe sclipitor de albe, spiralate,
peste negrul nopții, surd, se desfăceau.
Tu stăteai pe-un bulgăr de zăpadă verde,
coamă ta se resfiră bătând în sus și pe cerul negru ca o ceață,
neagră era coama ta în sus.
Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate, ca și cum m-aș atârna
de un stejar tăcut, cu o ramură plecată,
neagră peste mine, către patru mari vârtejuri, într-un cer tăcut.
Aer negru și zăpadă verde
Patru sori de aur,
surd se desfăceau pe cer, ora taciturnă ne ținea-mpietriți
alături și pe jumătate smulși spre cer.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.