S-a dus pe apa sâmbetei
trupul meu de trestie, de adolescent
s-a dus și plăcutul miros de sudoare
de tânără piele jegoasă,
și și gângăveală în fața oamenilor
și puritatea nespălată
a ochilor albaștrii,
și timiditatea
de a avea imaginație
iar nu viziuni... Un timp încă
îmi târam imaginea
că pe un cal mort, de căpăstru,
pe șosea, printre mașini
Un timp încă
mai mângâiam dragonul
ca pe un ou, de
privighetoare... Un timp numai
am mai crezut timp
de curcubeu, că este un suflet
al ploii
iar nu un compromis
jalnic și iluzoriu
cum mă izbește acum fiind.
Acum, cu mare zarvă
mă mut în noul meu trup rotund
Mobila veche,
abia dacă mi ocupă
interiorul unui ventricul
Mă cutremur de întâmplare,
mai întâi scârbit
și mai apoi
din ce în ce mai sedus
de spațiul mai sincer
și mai urât
al noii mele locuințe.
Spun vacii sacre: Doamnă, -
nu mai sunteți de admirare
ci, de mâncare. Spun razei stelare: Dragă, -
degeaba te văd
dacă ești numai gâtul lung
al unei stele
A tăia girafa
este ușor și inutil
De bună seamă simt
un oarecare cutremur
de mutare
în ceea ce se întâmplă cu mine!
Dar mărturisesc, acum
că de îndată ce
trage-voi un somn bun
și că lumea,
trezindu-mă proaspăt,
nou-nouț, voi fi,
bun pentru alte visuri
și pentru altă visare.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.