Ea se hrăneşte din privirile fixe
ca să poată exista,
şi, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.
Astfel trăieşte tot timpul,
deşi, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.
Ea are articulaţii de păianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor
şi se ridică la stele,
cu sine împerechindu-se,
cu ea însăşi îngreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.
Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o aşteaptă
să-i intre-n auz,
şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.
*din volumul Alfa, 1967
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
La mulți ani, Tania!
ALapis
marți, 08 martie 2016
O poezie...inaltatoare. Cu simpatie
tania
marți, 08 martie 2016