Scundă își arată polul istoric.
El strălucește orbitor.
O zi eternă cu soare nemișcat
la zenit
lasă să atingă întinsurile
cu lungi raze, raze nemișcate
asemenea unor mesteceni infiniți
Și numai amintirile noastre
îi fac să foșnească din frunze
și din argintul sonor
al trunchiurilor
Aici în această priveliște se intră cu capul descoperit.
Aici, putem vedea
chipul frumos al eroilor, -
frunze foșnind
pe trunchiul nemișcat al luminii.
Ei, cei de atunci, pene vii la aripa unei păsări abstracte.
Ei, hieroglife vorbitoare pe piramidă de granit
Ei, dintre tineri, -cei mai tineri.
Ei, dăruiții, ei
lacrimile lungi la ochiul trist de atunci
al țării.
Ei, unghiile care zgâriiau
încordate
pe ziduri.
Ei, semințele care au murit,
Ca să devină rădăcină, tulpină și spic.
Aici, în această priveliște se
întră cu capul descoperit
Nu cuvinte de jale pentru voi divine lopeți la pluta lui
Ulise călător spre
Itaca.
Ci foșnetul steagurilor învingătoare,
Nimic nu-i mai demn de amintirea voastră
Decât strigătul
Victorie!
Dragilor noștri, copiilor,
pe care această țară a noastră fecundă
v-a născut în trecut
și vă naște mereu în trecut,
pentru că întotdeauna
trecutul țării a avut un pol al viitorului
strălucind în toate secundele lui
Nu cuvinte de jale.
Căci pățind pieptul gol
cu peisaje lunecătoare, amăgitoare, lichide;
glontele dușman
n-atinse tâmplele, gândul - sângele.
Gândul lucid; tunel
adânc prin care
timpul din urmă îl ajunse
pe cel de dinainte
asemeni unui plisc de pasăre deschis, înfometat:
(Aici, ochii poetului plâng.
El a uitat muzica versurilor,
și știința sentimentală a ritmului,
din ochii lui albaștri
nu lacrimi se preling,
ci trupuri săvârșite, de eroi,
trupuri adevărate
care trăiesc într-adevăr,
trupuri care se mișcă în propriul lor vis,
care își pot întinde mâinile
și-mbrățisa visul
ca pe o iubita vie,
adevărată.)
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.