Raid în interiorul pietrelor, în structurile fixe.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
pentru mișcarea atât de înceată încât orașul
să aibă-n el solemnitatea de lemn a unei table de șah,
iar sunetele să fie atât de rotunde,
încât să poată fi culese din aer,
cu mână, și de săgeata în zbor, păianjenii să-și fluture
leneș plasele lor de o geometrie lipicioasă.
Mă rog pentru plictiseală, de firul ierbii mă rog,
să nu cumva să-și iasă din sine, ci să stea
lipit de propria lui monotonie, cum stau
secundele de ore și orele de timp.
Mă rog de mere, și în genunchi mă las
în fața umbrei merelor, ca să rămână nedespărțită de ele;
și cu tâmplă însângerată izbesc în tunetele ploii,
ca să le-ndemn să urmeze mai îndeaproape nesăbuitele zigzaguri ale fulgerelor.
Mă rog de soare să rămână rotund, mă rog de
luna să rămână distanța și fără de viață,
mă rog de ea să-și păstreze circurile
întocmai și nu cumva să le schimbe-n
ventuzele vinete ale unei meduze, moarte,
în spațiu.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
de mine însumi mă rog, pentru plictiseală,
neștiind niciodată cum să-mi înlătur
inima, planetă străină din mine
în jurul căreia mă închid ca un aer pietrificat.
Raid în destinele fixe,
în structurile nemișcătoare:
mă rog pentru plictiseală, pentru spleen
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.