Vedeam oțelu-n fierbere cum zvârle comete, și le-atrage înapoi asemenea lui
Cronos, pe-ndelete, cu dinți de foc rupând spre el căldură, și aerul pulsând și zgura, într-un neîntrerupt șuvoi.
Alunecă pe-o roată de lumină, și-n echilibru, nu se dă de-a-dura.
Neîntrerupt își răsucea statura, și îmi părea deasupra-i că-și înclină cerul cu stele osatura.
Dar îl priveam lucid și concentrat și nu lăsăm nimic din el să-mi scape,
radiografie văzul meu l-a cercetat
pe îndelete și de-aproape.
Nu, n-am distins în el sticlind vreun tăiș ori vreun contur de armă.
Părea un leu străpuns răgând, privirea mea părea că-l sfarmă.
Dar am zărit în trupul lui, tot mai distincte și mai zvelte, pentru construcțiile vieții cristalizindu-
se, unelte.
Vedeam oțelu-n fierbere cum zvârle comete vii, și zborul lor izbește-n timp, și timpul cum
răsună, zvârlindu-și, lung, ecou-n viitor.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.