Tu suflet pustiu ce stai hăituit
în noapte răsună doar ploaia,
Ești singur, nebun, de lume fugit,
Și singur îți duci întristarea.
Privirea ți-e țintă, prin ochiul de geam
Străbate-o lumină difuză,
Nu-i nimeni ce-aștepți, doar păsări pe ram
Și trist, tot mai trist ți-e mintea confuză.
Pe față se scurge un ultim sărut
Al lacrimei dulce-amare,
Pe suflet coroana cu spini ce-a căzut
înghite a nopții haină chemare.
De dincolo de geam stă-ntunericul crunt
Răzbate de-afară durerea,
Un fulger nebun. Și plouă mărunt,
Și vremea-și arată puterea.
Ce vise se scurg în ploaia prea rece ?
Genunchii ți-s rupți de-atâta rugat:
Singurătatea grea de ce nu vrea să plece ,
De ce e Dumnezeu plecat ?!
De temător te-ai întrebat vre-o dată
Că ești purtat de dorul nimănui,
Căci s-ar putea într-un târziu să bată,
La geam trecutul amărui.
E ins-acol nedescifrata umbră.
Prin ploaia rece nu va înceta să vină,
Spre calea ta oricât ar fi de lungă,
Un suflet viu, o rază de lumina !
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.