E-un viitor pe care-l poţi atinge cu geana,
îndărătnica mea femeie.
Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi
la fel de prelung şi de melodios,
ca adâncurile de ocean închipuite de cântăreţii
la harfă, la fluier de os.
Lasă-ţi umbra să-mi treacă peste mâini, peste umeri,
ca pe treptele unei scări în spirală,
şi uită-te cu un colţ de sprânceană
cum iau naştere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleană.
Fiece cuvânt care-l spun e un trup străveziu
de bărbat, de femeie,
e-un şir unduit tăind în două
gheaţa unui deşert de scânteie.
Priveşte, a apărut un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!
De-aici se pleacă-n sus, e-atât de simplu!
La fel ca o mişcare de dans,
un dans al gândurilor,
un dans al ideilor,
suitorul mişcărilor dans.
Deasupra sunt planetele. Le poţi atinge şi tu,
cumva,
cu o vocală, cu o singură vocală,
cu A.
Tu, pământule, ochi albastru,
pentru că suntem privirile tale.
Tu, pământule, gâtlej de foc,
pentru că suntem strigătul tău.
Tu, pământule, tâmplă albită,
pentru că suntem gândurile tale.
O, pământule,
tu, bătrânule,
înţeleptule, mişcătorule!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.