Stare (II) - Nichita Stănescu
Adăugat de: ALapis

În jurul meu mă încolăcesc
ca să nu-mi dau voie spre sferă
aidoma verdelui în jurul frunzii
obligând-o să fie până şi efemeră.
Mă sfârşesc cu dinţii, de bunăvoie,
nu mă continui mai departe;
dincolo de mine e mărul muşcat,
dincolo de el pământuri deşarte,
dincolo de pământuri oasele
morţilor, dincolo de ele, desigur,
gheaţa din centru cea mişcătoare
de concentrice friguri.
Mă ţin atât cât sunt şi nu-mi dau voie
să se deschidă în mine nimic
în afară de ochi şi de gură,
cu care m-am obişnuit de mic.
Mă ţin în propriile mele coaste
cu toate animalele în frâu
de disperarea întâmplării
că un potop s-a prefăcut în râu
şi s-a pulverizat în păsări căzătoare
cu umbra tot mereu pe stâlpul
de care cu un lanţ legat
şi lătrător îmi este timpul.
Mă ţin cum sunt, neizbucnit,
pedeapsă ispăşind în eră,
că m-am gândit, că nu m-am fost gândit,
să fiu, să nu fiu şi să fiu o sferă.



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.