Până la urmă cade sub inimă
alunecând de pe ea, o mască sonoră.
Carnea străvezie a orelor
e mai pietroasă, cu fiecare oră.
Linia frântă de fulger pieziş
ia locul privirilor goale.
Totul se trage în jurul meu, înapoi
în largi şi reci rotogoale,
şi rămân drept (e un fel de a zice)
drept ca firul de plumb spânzurând
la muchia roşie, nezidită
a unui singur şi singur gând.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.