Eu i-am arătat ei, o piatră verde
și am rugat-o să nu plece
Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei
și i-am spus: nu pleca!
I-am arătat o pară zemoasă și i-am spus:
Mănânc-o și nu pleca, nu pleca!
Pe fiul tatălui meu i l-am arătat ei.
I-am spus: uite ce tată frumos am!
Rămâi și nu pleca!
I-am arătat un trifoi cu patru capre;
o inimă cu două trupuri;
o pasăre care zbura înlăuntrul oului,
și i-am spus: nu pleca tu de la mine!
Dar ea,
a plecat pentru că începuse să plece.
Am strigat după ea:
Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,
spune-mi măcar cum te cheamă!
Ea
și-a întors numai atâta chipul
cât să-i fie profil peste umăr,
și-a spus ceva din care am auzit
dacă am auzit…
mie singuratecului mi s-a părut
că mi-a zis:
A venit toamna, e timpul ca îndrăgostiții
să știe numele iubitelor lor —
după cum frunzele când soarele le bate
bănuiesc că au umbră!…
Cred că umbră era cuvântul pe care
l-am deslușit,
înainte de a pleca Umbra,
iubita mea,
iubita frunzelor….
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.