Pâlnie imensă de trupuri, în mișcare,
trupuri de oameni, trunchiuri de arbori,
trupuri de cai. Pâlnie imensă,
hohotitoare prin care soarele-l turnai
ulei să ungă osiile lumii, nevăzute,
să treacă liber timpul, nescrâșnit.
Pâlnie-nfiptă în pământ,
în lavele acute osificând la suprafață
câte-un mit. Noi doi ce suntem
- cu sprâncene luminoase
la buza pâlniei, fumegători,
cu proaspăt închegate-n aripi, oase -
printre atâția alții ce primesc,
direct în piept, direct în tâmple, în arcade,
șuvoiul începând cu noi
al lunecosului ulei, ce cade
pe trupuri și pe trunchiuri, înapoi?
Imensă pâlnie de trupuri, trecând prin nori,
trecând prin aer, rotitoare,
umplând la nesfârșit pământu-n miez,
și-arareori lucioasă, nefumegătoare.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.