Ascultând sunetul înalt
al steagului roșu
pe care-l țin în mâini,
te privesc și îți spun
(nici un erete nu-mi întretaie
firul liniștit al privirii):
Teme-te! mâinile noastre mângâie porumbeii.
Teme-te! sub mâinile noastre
cresc noile orașe ca mareele
sub lună. Teme-te! mâinile care știu vibrația
și dansul pe ziduri, al mistriei,
vor ști și oțelul albăstrui al armelor
dacă te clintești
împotrivă-ne. Teme-te! țărâna ți s-ar ghemui sub tălpi
ca să n-o mai găsești
când ai să-i ceri adăpost. Teme-te! corbii numai
te-or adumbri,
atât. Ca să nu mai ai pe ce să-ți pui
nici numele. Sub mâinile noastre vor crește mai departe,
orașele noi, cum primăvara copacii tineri
își scutură câmpiile din ramuri
Tu
te vei risipi în corbii
croncănind, sătui,
pe ruinele închisorilor tale,
pe tăișul ruginit al sabiei tale
zvârlită în câmpul cu gropi,
pe zvastica de cârpă putredă
a drapelului tău
sfâșiat în crengi
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.