Voi, atât de îndepărtate înfățișări ale liniștii,
aidoma unor copaci foșnitori
pe orizontul luminat de luna
Voi, umbre pe care le smulge înstelarea
acestei nopți de singurătate,
umbre sumbre din statui, din arbori,
din mersul meu mut
pe o alee de aer împodobită
cu bușteni de nori, cu ramuri de nori,
cu un cer de vânt negru
sclipitor și răcoros,
O, tu, lună, inimă albă și înfiorătoare
bătând nopțile cu tandre stafii
ale unui plâns bărbătesc de fluvii
întinse pe un obraz plin de arbori
de morminte ale crivățului
care în loc de cruce poartă săruturi.
Voi, atât de îndepărtate înfățișări ale liniștii,
aidoma unei mări albe cu peștii planând
deasupra valurilor cu țărmuri de os
de coastă bărbătească.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.