Și vine-o clipă-n care viața-ți cade
În palma largă-a unui Dumnezeu...
Te-ntrebi mai viu ca niciodată: Eu
Din care stea a negrelor arcade
Am lunecat, cu crucea în artere,
Spre a visa-n mormânt o înviere?
Această ctitorie mi-a fost dată
Și o trăiesc și-o mor în mii de feluri...
Cutremurată-n cuie și creneluri,
Clădită dintr-un "da" și-un "niciodată",
Respir din timpul care-mi lasă spațiu
Să-i curm năvălnicia cu nesațiu.
Tu, cel ce îmi citești, acum, geneza,
Să știi că-l port pe El în molecule...
El - timpul unei singure pendule,
Ce-mi va zidi zburarea și asceza,
Furtuna, pacea și iertarea toată.
Îngenuncherea, însă, niciodată!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.