Omul cu o casă de copii
Își muncește țarina-n tăcere,
Învelit în zvon de ciocârlii,
Îmbătat de-un vînt cu iz de miere.
I-a murit muierea de un an
Ca în toamnă-o albă nalbă frântă -
Și el strigă rar către plăvan
Și pășește îndesat și cîntă.
Multe-s rînduielile mai noi!
El le rumegă-ntr-o brazdă trasă,
Și-ntre-un strigăt galeș către boi
Și-ntre pruncii lui rămași acasă.
Fața lui e-un monument ciudat,
Riduri lungi și-adînci - nemișcătoare,
Peste care saltă cadențat
Fire moi și galbene de soare.
Ce furtuni în el ori curcubee
Își erup secretele văpăi,
Cînd nervos cămașa își descheie
Și pornește răvășit spre văi?
vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.