Nu-s numai Alpii înecati ai cugetării
Nu-s numai recile ninsori pe ideal,
Nu-i numai jocul străveziu al fiecărei
Sclipiri filigranate în pocal,
Ci-i cugetarea clocotind necontenită,
Svâcnind din noi spre alte ceruri ori genuni
Și-s aripile gândului ce se agită
În pătimășe pale de furtuni.
Să nu închidem pasiunile ideii
În temnițe de lasitate și urât;
Va fi mai greu să le scăpăm de vraja cheii
Când în adânc se vor fi mohorât.
Odată-un om și-a zăvorât în sine gândul
Și dragostea și-a zăvorât-o-n sinea sa,
Visa să le redea cândva din nou avântul -
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.
La geam țintea privirea-n zare aurie,
Privea convoiul lung de nouri cu nesaț
Și legănat de-o nesfârșita nostalgie
El rândunele-ademenea în lanț.
Le contempla cu duioșie - prinse - teama,
Le mângâia pe pieptul moale și gălbui
Și tresărea de duioșie dându-și seama
Că are-o viața în puterea lui.
El le prindea doar ca să le elibereze
Legându-le de gât cu șnur vopsit frumos;
Le urmărea apoi cum zboara-n curbe treze
Mișcat de gestu-i larg și generos.
Dar cea mai mândra rândunica își închise
În palma aspra ochiul cald și îngrozit.
Atât de intim libertatea își iubise
C-a refuzat eliberarea. A murit.
vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.