E verde și albastru peste tot.
Văd numai munți și văi scăldate-n zer
Văd cioatele, dihănii din vechime
Cu gurile coclite către cer.
Pe firul apei tulbure, cu botul
Vin herghelii de munți la adăpare,
Așa, îngenunchiați și istoviți,
Cu aburi verzi de trudă pe spinare.
Mestecenii ce-au fost și-au putrezit
Își pun cruciș ciolanele pe coastă
Lupi scămoșați aduc un frig jilav
Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă.
Copacii uzi gâlgâind de râs
Cu unghiile crengilor arată
Pe-un frate-al meu care-a fost al lor și-s eu
Și-ngaimă acum în stihuri despre-o fată.
De-un mort o cruce stă în țintirim
Iubirea noastră-i mort strigoi, tot vine.
Și torn la cruci de grai moldav și nu pot
Să-i bat țăruș în inimă la mine.
Plouă mărunt din nou, mi-i părul ud,
Li-s frig la greieri și la buburuze
Nimic nu-i omenesc în jur, decât
Țigara stinsă, povârnită-n buze.
Și-n înnoptare mă mângâie trist
Închipuiri care-n galop aleargă
Împrumutându-mi forță de nebun
Prin rânjetul tăios cu gură largă.
vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.