În copilărie,
fetele mă luau de mână
și mă învârteau de câteva ori, poruncindu-mi, apoi,
să-ncremenesc într-o mișcare frumoasă.
Luam, de obicei, ținuta unei culegătoare de flori
sau a unei păsări îmbătate de vânt —
dar niciodată nu-ncremeneam cu adevărat:
mi se zbăteau genele,
piciorul meu subțire șovăia
— și pierdeam jocul
pentru că nu puteam încremeni.
Nici azi nu pot să mă opresc
pe-o singură mișcare.
Chiar dacă aș muri acum, în plină vară,
dungile albastre de pe rochia mea
ar curge în iarbă ca patruzeci de izvoare neliniștite,
continuându-mă-n timp.
——————————————————————————————-
sursa: #versurisubfloridetei
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Un gând: întâmplările imemorabile nu pot fi țintuite într-un pergament al istoriei personale.
Ele țâșnesc și se revarsă, având un alt sens.Poetul le decriptează, nuanțându-le.
Anisoara Iordache
vineri, 29 iulie 2022