Un craniu îngust, premonitor,
ramificându-se în două coarne,
semn al cabanelor de vânători
și semn al mâncătorilor de carne.
Albastra flacără de alcool
și umbra, igrasie diafană
curgând neliniștit pe zidul gol
și-n mâini, paharul umed ca o rană.
Împrejurarea pâlpâie. Afară
e poate viscol sau poate o vară.
Poate că stau de-un veac în locul straniu
fixând, ostatic, propriul meu craniu.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.