Mă taie în două râul și luna
și noaptea îmi curge din gură ca sângele.
Cândva am fost una, cândva am fost una!
N-am știut că-s atât de sălbatice stâncile.
Veneam cu orbitele pline de flori,
cu vântul albastru pe umeri. Cântase
pământul cel bun: „Tu nu poți să mori!”
Mi-era carnea sonoră pe lira de oase.
Căzând, ca-ntr-un vis de securi, iată luna
și râul tăindu-mă-n două. Repet:
Cândva am fost una, cândva am fost una!
Partea cu capul mi-o iau
și mi-o legăn încet..
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.