Lupi și zăpezi și uimirea că sunt împreună
îi făcuseră foarte tăcuți. Printre copaci
pândeau vechile lor trupuri și vechii lor ochi
cu vechi priviri, parcă neacceptând să fie
uitate – dar fuseseră oare uitate?
Ei doi nu erau oare o succesiune,
nu-și purtau cu ei numeroasele lor capete,
încuviințând și clătinând din toate odată,
și brațele lor nu erau infinit mai multe
și mai semnificative decât ale acelor
binecunoscute și înfricoșătoare statui?
Tăcând, se putea auzi adânca lor rumoare,
o dispută în intimitatea celulelor,
– pe când noaptea-i gâtuia pe urmăritori
cu mâna ei sigură.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.