Târziu, după miezul nopții, ea adormi – iar el nu.
În somnul ei, îl auzi respirând depărtat
ca un râu la capătul unei imense și nepăsătoare
câmpii. Ca să n-o turbure, nu se mișca, dar ea,
turburată-n ea însăși, îi atingea
umărul, rece de noapte, acum cunoscut,
și, la răstimpuri, privind-o îl presimțea,
cu o privire egală cu noaptea.
Trupurile se retrăgeau în trupuri, prea tinere
pentru a deveni amintiri, prea vechi
pentru a nu-și înțelege frumusețea.
Era o noapte puternică, un simbol
respirat îndelung.
Morții își țineau răsuflarea.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.