Te merit? mă întreb adeseori.
Ești cu atâta mai exact ca mine,
în zilnicele muchii cristaline
cu care puritatea ți-o măsori.
Să stau la dreapta ta, mi se cuvine?
Mă mai pândesc, ca niște infuzori,
mărunții mei dușmani interiori,
vrând forța mea unită s-o dezbine.
Acolo unde tu ai triumfat,
eu tot mai bat în piatră pioleții.
… Dar scapără, carat lângă carat,
el, soarele de sus al frumuseții,
pe fruntea mea. Iar tu mă-ndemni să urc.
Și-am să te merit, poate, – în amurg.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.