Străbate curtea-ncet de parcă-ar trece
printr-un ținut necunoscut și rece,
abia văzând, bastonu-abia punându-l,
ca nu cumva să-l blesteme pământul.
Cândva, când era altfel lumea asta,
și-a cumpărat cu bani peșin nevasta,
mai tânără cu douăzeci de ani –
și-o viață-ntreagă au rămas dușmani.
Pân′la șopronu-n care doarme-acum,
i se urăște de atâta drum.
La fiecare pas face-un popas,
mirându-se de cât i-a mai rămas.
Când intră-n bezna moale, mai târziu,
până la ziuă uită că e viu.
Doar rândunelele codate vin,
furându-i din culcuș câte puțin,
zburând cu scame și cu paie-n cioc,
de somnu-i nesfiindu-se deloc.
Iar moșul, încărcat cu vini mai grele,
se lasă jefuit de rândunele.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.