Decorului, intens îi bate pulsul.
Îl umple amintirea ca un sânge.
Și mă strecor prin aer, cum aș trece
printr-o mulțime foarte străvezie.
Poate că-ar trebui să părăsesc
ținutul acesta suprasaturat,
să las în urmă hohotele mele
de râs, de plâns, ca păsări prădătoare,
pe țărm, biografia-mi devorând-o.
Eu, dimpotrivă, pătimașă ca
arheologii, scormonesc pământul,
după ilustre cioburi, și rugina
uneltelor străvechi o venerez.
Ah, nu mă pot de mine separa,
de munca sentimentelor pe care
am investit-o-n maluri și în ape.
N-am născocit nimic. Necesitatea
m-a dus din bucurie în durere,
iar eu i-am fost poetul credincios.
Cu trupul meu cel sincer am scobit
aceste dulci cratere în nisipuri,
iar dacă marea mi-a furat un braț
sau șoldul meu convex l-a năruit –
decât nisipul a durat mai mult
iubirea dintre-acest meleag și mine.
Acum adăugată-i sunt pe veci
cu straturile vârstei mele vii.
Oameni, lăsați pe țărmuri amintiri
pe care, dezgropându-le o dată,
să le puteți în tihnă preamări.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.