Vântul de sud răcea marea treptat.
Nu ne ocolea nici pe noi, încercând
să culce treptat, la pământ,
spicele dragostei.
Vântul de sud care-așterne un frig nemișcat,
care-nchide culorile apei, fără s-o turbure,
vântul de sud, vântul temut.
Ne-mpotriveam cum știam:
înotând cu putere, spărgând frigul
cu sărutul și sângele buzelor noastre:
ridicam corturi portocalii,
care se-aprindeau în amurg ca o flacără,
și strigam de iubire și eram
vrăjmașii cei mai puternici ai vântului.
Dar vara n-avea decât două culori:
galben și verde.
Galben – nu grâul. Nisipul.
Verde – nu iarba. Ci marea.
Între două deșerturi, sub vântul de sud,
dragostea noastră-a rămas fără scut.
Vijelia ne-a descheiat cortul.
Sângele-a devenit taciturn…
De-atunci, când aud
pescarii spunând: bate vântul de sud…
– mă simt ca un vechi luptător
rănile mele dator.
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.