Uneori îmbrățișez nisipul
ca o cruce răsturnată de vânt.
Atunci, sub ochiul meu,
grăuntele de siliciu devine enorm
în timp ce eu mă micșorez,
îmi pierd relieful,
și pot chiar, timp de o secundă,
să nu mă gândesc la nimic.
Iar după-o clipă– ncep să cresc,
un dor de verticalitate
îmi ridică fruntea de la pământ
și văd soarele adevărat,
orașul și oamenii
și toate metaforele lor,
și rămân în picioare
ca primul om de sine stătător.
Nina Cassian – Poeme – Cărțile Tango 2020
vezi mai multe poezii de: Nina Cassian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.