Nisip împietrit e luna pe ceru’-ți de oase-ascuțite până la nori
Pădurea, de toamnă,-mpletește angoase, surăsuri pătate de-al frigului zori
Din dalta fierbinte țâșnește doar gheața tăindu-mi speranța de lut condamnat
Să-și modeleze inima topită doar ceața în care-ai băgat-o, privind resemnat.
Cu firele ei subțiri și feline pictez pe-al meu cer un nor răstignit
Și-aștept două lacrimi pătate-n saline să-mi apere obrazul sculptat în granit
Dar mâinile tale nu-mi mai ating buza, nu strâng a mea mână-n sufletu’-ți ars
Privirea te-ascunde-n desișul de gene, iar pleoapa se strânge de-al vrerii ei tars.
În spatele vieții e-o lume sublimă pe care-o visez neîncetat și strănut
Tot ce-mi mănâncă din neaua calină și-ți rupe un dinte-mpotriva mea, cnut
Nu mai striga în timpanul în care mai ieri ai șoptit vorbe dulci
Cocorii de dor se întrec peste mare și aripa lor te vede că fugi.
Nisip împietrit e luna pe ceru’-ți în care doar visul adie răzbit
De foamea iubirii ce adevărul așteaptă să-l rumegi, chiar de îl cauți la plus infinit
Pătrunde lumina cu care-ți îneci ochii și vezi mai departe de orizontul tomnos
Acolo sunt eu, înlemnind toți deochii, fugind către tine, iubite-țâfnos...
vezi mai multe poezii de: Ella
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.