De august era noaptea. Străvezie
mătase fluturândă către zare,
când vântul, cu prelunga-i suspinare,
ne-nfiora pe piele-o poezie.
Din vârf de arbori, duși în depărtare,
doar luna lumina, trandafirie,
și ne pândea când înălțam o mie
de fluturi, sloboziți din sărutare.
Ecou prelung de pași prin universuri,
vecia răsfira cu-ncetineală
tăcute clipe, pline de-nțelesuri.
Surâsul tău din noaptea ireală
pleca hoinar pe vântul plin de versuri
și aprindea tot cerul de sineală.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.