Socotesc de-acum cât Soare
Se împrăștie pe-afară
Și că-i mai puțin, se pare,
Decât vineri, bunăoară.
Las problemele mărunte
Lepădate lângă poartă
Și-nspre culmile cărunte
Căruntețea mi se-ndreaptă.
Cu rășina m-atrag pinii
Și verdeața lor din vele
Că mai des descopăr linii
Strâmbe, drepte, mititele.
Râul văd prin ariniște
Cum pe pietre-și spală spume,
Iar întârziate gâște
Se tot duc și duc în lume.
Că din zare până-n mine
Simt pustiul cum doar crește
Și strâng pene cu suspine
De la aripi, pământește.
Ca să le prefac în vise
Înțesute pe hârtie
Și cu buchiile scrise
Să le-arăt prezența vie.
Numai că nu-s prea vădite
Pe-ale rândurilor fire
Din aceste vremi tihnite
Sufocate-n liniștire.
Când oprită, ca din fugă,
Totuși dumirită-i viața
C-a uitat măcar c-o rugă
Să deștepte dimineața.
Prin troienele de drame
Ocărându-și dur uitarea
Cântărește raze-n grame
Și-n etate depărtarea.
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Noiembrie, după părerea mea, e cea mai tristă lună. În viață, de asemeni. Mulțumesc pentru susținere.
bragagiu (autor)
sâmbătă, 28 noiembrie 2015
Aveti si felicitarile mele!
dorin
luni, 23 noiembrie 2015
Nostalgică, intensă, dar frumoasă poezie...
casandra
luni, 23 noiembrie 2015
”Când oprită, ca din fugă,
Totuși dumirită-i viața
C-a uitat măcar c-o rugă
Să deștepte dimineața.”
Mai la pas sau pe fugă,îmi voi exprima plăcerea lecturării...
Cam tristuță și fără vlagă,dar frumoasă!:)
O dimineață plină de soare în suflet vă doresc!
AlbAtros
luni, 23 noiembrie 2015