Mătuşa Julia
Norman MacCaig
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Nu îi puteam răspunde –
Nu o puteam înţelege.
Când nu era desculţă,
purta bocanci bărbăteşti.
Pot să-i văd piciorul puternic
pătat cu noroi de turbă
pedalând pe tălpigii maşinii de tors,
în vreme ce mâna ei dreaptă
trage firul parcă de nicăieri.
A ei era singura casă
unde mă întindeam noaptea
în întunericul absolut
al unui pat-cutie, ascultând
greierii cântând prietenos.
Ea era găleţile
cu apa vălurind în ele.
Era vânturile strecurându-se umede
în jurul streşinilor.
Era ouăle maronii, fustele negre
şi păstrarea monezilor de trei penny
într-un ceainic.
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Atunci când am învăţat
s-o înteleg puţin, ea zăcea
amuţită în întunericul absolut
al unei gropi nisipoase
la Luskentyre. Incă mai aud
vocea ei de pescăruş
urându-mi bun venit
de la peste o sută de metri
de teren domol cu turbă zdrenţuită –
şi devenind tot mai furioasă, tot mai furioasă
de la atât de multe întrebări
la care n-a primit răspuns.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Norman MacCaig
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.