Ce nu se poate deosebi rămâne deoparte,
numesc acest fapt îndoială
pe care o rup din obişnuitul în care mă scald
şi mă hrănesc din căuşul întâmplării
ca un copil părăsit.
Va fi seară peste cuvinte ca un blestem,
nu ştiu de unde vine.
Mă doare degeaba iubirea la care aspir.
Simt furnicile roşii pe picioare
nu le dau jos până nu-şi ating scopul,
într-o înţelegere de miel mă ascund
fără să mă hazardez mai departe.
Tu spune-mi cum să dau zvon nopţii
când în mine locuiesc naivităţi fără sorţi
de nu pot vedea infinitul
şi mă laşi să văd numai moarte
care şi ea e infinită.
vezi mai multe poezii de: flavius
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumos scrisa! Multumesc.
stomff
marți, 02 iunie 2015
Felicitari pentru poezie
gabriela
marți, 02 iunie 2015
Imi place!
dorin
marți, 02 iunie 2015