Ne-am privit... atât... doi străini.
O privire scurtă, cât o tăietură de bisturiu,
apoi pașii mei au început să sape în asfalt
urme de durere pură,
ca niște cicatrici deschise pe drumul uitării.
Pielea mea păstrează încă memoria termică a mâinilor tale,
o arsură ce refuză să devină cenușă,
exact în locurile unde rațiunea încearcă disperată
să aplice pansamente peste țesutul necrozat al trădării.
La pragul sufletului meu, pantofii tăi au înlemnit,
un obiect de inventar al unei fericiri trecute,
paza mută a unei uși prin care nu mai intră nimeni.
A existat o vreme când certitudinea avea formă rotundă,
iar eu juram că în irisul tău se oglindește
singurul adevăr care contează, clar și imuabil.
Acum, axa lumii s-a deplasat.
S-a schimbat ritmul ploii, s-a schimbat densitatea timpului,
până și cafeneaua aceasta în care umbrele noastre se îmbrățișau cândva,
pare o insulă străină
unde îmi beau prezentul amestecat cu amintiri distilate,
fără zahăr, fără iluzii, doar cu gustul sec al realității.
Nu mai locuiești în mine,
ești doar un ecou nomad care vizitează mintea mea în rafale de vânt,
atunci când toamna își exercită dreptul de proprietate asupra trăirii.
Ești lecția care mi-a spart lumea de la suprafață,
forțându-mă să învăț că absența doare
mai tare ca o lovitură de cuțit.
Trădarea ta mi-a arătat
că viața nu se trăiește doar la etajele luminate,
ci are subsoluri închise, spații de depozitare reci
unde păstrăm, sub lacăt, tot ce nu am putut salva.
Și tot ce am iubit.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.