Lipsea o conversație cu Timpul,
O companie-a gândului cu glas,
Ce-și trece vântuirea peste ceas,
Cât timp îmi înflorește anotimpul.
Ne-asemănăm... Ne desfrunzim de clipe,
Mereu întregi în rădăcini și tari,
Clocotitori în trup și glaciari
Prin tulburea ninsoare de risipe.
M-ai crede, Timp, c-am stat visând la stele,
Din sânul tău zburate în neant
Și-au izbucnit sclipiri de diamant,
C-au fermecat adâncul minții mele?
Jur-împrejur m-a-nvăluit mirarea
Și nimbul ei mi l-a-mplântat în piept
Ca, moartă după viață, să aștept
Să mă cuprindă-ntreagă, cu vâltoarea.
Acolo,-n miruri dulci de rugăciune,
A pogorât un strașnic dor de cânt
Și-a meșterit un freamăt în cuvânt
C-un nesfârșit torent de pasiune.
M-ai crede, Timp, că-n brațele secundei,
Aflat-am veșnicia de-a fi Om
Până-n străfund de spirit și atom,
Cum marea crește cu târâșul undei?
E-un solitar ce nu își aparține,
În miezul lui profund căutător
De Dumnezeu, de infinit, de zbor.
Un Om e zidul dintre rău și bine.
Nu-s alte teoreme și formule
Să pună duh în minți și răsuflări,
Deci, Timpule, te-ncheagă-n dedublări
Și poți pleca pe ace și pendule.
Te voi privi cu visul poeziei,
Dar mai ales cu ochii nesătui
De drumul ne-nțeles, pe care-l sui
Spre raiul din Fântâna Blanduziei.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.