Un zvon tăcut, pestriță agonie,
Înjgheabă sub răsufletul de foale
Al vântului cu brațe lungi și goale
O primă zi de toamnă, cât o mie...
Cu ochii-n cer, mă las ușor pe spate
Să descifrez cum aripa și zborul
Opresc și-apoi alungă viitorul
Pe mișcătoarea lui imensitate.
O rază mi-a stârnit în ochi torente
Și-a-ncins în jar amiaza, ca un faur,
A potopit frunzarele cu aur,
Iar zările, cu roșuri transparente.
Cine-ar putea murirea să-nțeleagă?
În jerbe de lumină-mpodobită,
E boarea cu splendoare otrăvită.
Miroase-a foc, a veșted și a fragă...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.