Se arăta un nefiresc al hazardului
o geometrie piezișă
în verticala sentinței de-a se-ntrupa în femeie
o cădere fără întoarcere
în hăul neputinței de a-și vedea prăbușirea.
Ce răni ar putea să poarte
frica de-a nu se răni
în timpul plecării din rană?
Poate lacrima milei s-o-nduplece
să tânjească după apa oglinzii
anume create
să-i dea conturul de doamnă...
Poate amarul mirării s-o scoată
din târgul ce și l-a construit pentru sine...
"E vremea grădinilor coapte"
strigau precupeții.
"E vremea obsesiei rănilor"
striga implacabilă soarta
neauzită de nimeni.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.