Mireasa mea albă, cu chipul bălai,
Ascultă a nopții povață,
Minuni spune glia-n poveștile ei
Și tainele vieții ne-nvață.
Nu simți tu fiorul ce-n tremur prelung
Tresare-n adâncuri de ape,
Răsufletul verii cum vine și-n drum
Purcede vieți să dezgroape?
E dragostea mare ascunsă pornire
Ce sânul pământului poartă;
E ceasul când glia în truda ei mută
Învie-și țărâna sa moartă;
E clipa când vechiul prisos de viață
În straturi de flori se adună,
Când bobul sfielnic din spice răsare,
Zâmbind în poleiul de lună.
Lumina și cântul nunțesc peste fire
În zvon de evlavie sfântă,
Cu brâne de aur e bolta încinsă,
Și iarba livezilor cântă.
Azi lunca-i o mândră biserică largă,
Iar plopii străjeri la ruga
Par preoți cărunți în odăjdii de praznic,
Cu brațe nălțate spre rugă
Mireasa mea albă, cu chipul bălai,
În fața lor blândă și dragă
Smerită să-și plece genunchii trudiți
Și dragostea noastră pribeagă;
Și cerul și glia ne-ascultă pe noi,
Iar marginea zării albastre
Aprinde-o sfioasă făclie de veghe
Și-n drumul nădejdilor noastre.
Noi suntem copiii pământului bun,
Drumeți ai poruncilor firii,
Și-n sufletul nostru-i același îndemn
Ce-nvie pe câmp trandafirii.
Stăpâna e firea ce bolta aprinde
Și seamănă flori în dumbravă,
Iar dragostea noastră-i un picur senin
Din veșnicu-i cântec de slavă!
vezi mai multe poezii de: Octavian Goga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.