Pe perină cu foi de rosmarin
Alunecase capul ei la vale,
Pe fruntea albă, ca zăpada nopții,
Ningeau podoaba-nduioșați cireșii:
Murea fecioară
Și ochilor senini, ca dimineața,
Le adormea azi cea din urmă rază
În adumbrirea pletelor de aur.
Iar buzele curate, ca un cântec,
Mureau zâmbind azi cel din urmă zâmbet:
Murea fecioara
Sus soarele, cocon de-a pururi tânăr,
A poposit în drumul lui pribelnic
Și,-nfricoșat de vestea unei raze,
S-a-ntunecat și-n adâncimi de mare
El și-a muiat pleoapa tremurând
Și zvon pe largi pustietăți de ape
Și geamăt lung pornitu-s-a prin codri
Înfiorate frunzele mureau,
Iar chipul clar al lacului oglinda
În clocote cernitu-și-a seninul
Când vântul, crainic vestitor de groază,
Urla nebun din tulnice de-aramă,
Vestind: ,,Jeliți! Frumoasa cea din urmă
E moartă!"
Și mările și codrii răsunat-au:
,,E moartă!"
Prelung gemut-a îngrozită fire;
Cutremurați, cei patru stâlpi ai lumii
Lăsat-au pacea stării lor pe loc,
Când iat' deodat' se zguduie și bolta
Din cingătoarea cerului albastru
Descopciată, cade steaua Venus,
Și prin văzduhuri negre călătoare
Își taie drum, -; iar ajungând seninul,
Purcede-n zbor spre-mbătrânitul Hellas,
Și-nfiorată sânul ei de flăcări
Și-l freamătă, când calea-i se oprește
Pe vârful mort al muntelui Olimp,
Și-n geamăt lung ea foc aprinde, mare!
Și cum lumina flacăra curată,
Și cum lumina flacăra curată,
Din negura și din veștmântul ceții
Răsar, tronînd în liniștea lor sfântă,
Toți dumnezeii zilelor de mult,
Drumeții mari ai vremii stătătoare.
E împăcată vrajba lor străveche:
Stăpânii morți ai fulgerelor stinse,
Ocrotitorii dimineții albe
Și-ai nopții negre purtători de frâne,
Ce semănau cu mâna lor amurgul,
Stau muți
Măreții meșteri ziditori,
Încremeniți în marmură și fildeș,
Plecându-și greul frunții lor boltite,
Încrucișându-și brațele lor albe,
Privesc la foc cu ochii stinși și reci
Și-i jale scrisă-n zâmbetele lor.
Neputincioase zâmbete de piatră!
Gălbuie para învelișe-Olimpul
Când iat' deodat', din ploaie de lumină,
Zburând prelung prin albul de văzduhuri,
Vin călători pe aripe de vânt
Și, coborând pe razele de lună,
Toți cântăreții
Zidiți de vremea fărâmată-n clipe,
În Răsărit și-n neagra Miazănoapte,
Vin sfâșiindu-și toga lor de purpur
Cu pletele pe umeri undulate,
Cununile le strălucesc de raze
Și genele le strălucesc de lacrimi.
Amar nespus răzbate-le făptura,
Cu hohot plâng poeții-dumnezei,
Când hârfa lor în flăcări își aruncă
Cutremurat,
Olimpu-și mișcă iarba și nisipul.
Biruitor văpaia se ridică,
Și flacăra la poarta bolții bate,
Iar din fiorul hârfelor aprinse
Se înfirip-un cântec fără seamăn
Și firea-ntreagă cântă imnul morții,
Și zeii-și pleacă fruntea lor boltită,
Poeții-n palme fața și-o ascund;
Iar plopii cântă, frunza tremurându-și,
Și coapsa lor se-ndoaie și se frânge;
Și trestia în ape se cufundă,
Și-nfiorații trandafiri sălbatici
Podoaba lor și-o scutură și cântă
Se smulg din coaje muguri feciorelnici
Și, înfrățiți cu cântul și lumina,
Își veștejesc petalele și cântă
Pe creștetul Olimpilui aprins
Își taie drum prin spini și printre zgheaburi,
Rănindu-și brațul, fluierul și fruntea,
Un făt pribeag, cu ochi senini, albaștri:
E cel din urmă ucenic al strunii,
La piept își strânge lira văduviță,
Ce tremură, de crengi când se lovește,
Într-un suspin domol, nespus de jalnic
În vârf zărește focul ce se-naltă,
Și-atunci nebun își opintește pieptul!.. Ajunge
Strălucitor văpaia viorie
Se-nalță iar. În orișice scânteie
Tresare-un gând și moare-o simfonie
Din cântecul cel zămislit demult,
De dragostea din începutul vremii,
De trandafirul cel dintâi al firii
Cu ochi aprinși poetul îngenunche,
Și,-ncet plecându-și fruntea lui rănită,
Zdrobind sfiala celor pentru strune,
Întruchipează jalea lui în cântec
Și lacrimi cad pe lemnu-nfiorat
Ce-i fereca cu glas nebun amarul:
E cea din urmă încordare-a strunii,
E-al frumuseții imn de îngropare!
Pribeagul făt cu ochi senini, albaștri,
Și el și-aruncă lira-n foc. Și-atunci
Ridică-și ochii tulburați de clipă:
Vede zdrobiți în bulgarii nătângi
Curatul chip al zeilor de marmur';
Iar cântăreții călători se duc,
Suindu-se pe razele de lună,
Suindu-se pe aripe de vânt,
În alte lumi. Înalță-și ochii către foc, să vadă,
Și vede pară leneș cum se stinge
Și cum rămân din lămura văpăii
Cărbunii morți ai sfintei stele Venus.
Cu fumul cald al jertfei uriașe,
Se-nalță ea pe patu-i de mătase,
Înfășurată-n pulbere de slavă,
Cu picurii celui din urmă cântec,
Domol, domol
Frumoasa cea din urmă
*
E cântul mort. Poetul fără liră,
Lipsit pe veci de-a ochilor văpăi,
A pribegit la malurile mării
Dar nemișcată, muta era marea.
Un val răzleț din sânul ei răcit,
Ce tresărea prin cearcăne de gheață,
A întrebat poetul orb:
,,Răspunde,
El unde-i? Soarele, căci raza lui n-o simt?.."
Și-n vreme ce încremenea în gheață,
Răspuns-a vălul:
,,E mort."
vezi mai multe poezii de: Octavian Goga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.