DE PROFUNDIS
Nu mai sunt șesuri netede în țara,
Câmpii de grâu, ca marea-nșelătoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare,
Își legănau în pragul altor zile,
Cu leneș ritm, podoabă legendară
Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare
Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe și nemângâiate,
Tăcute urne, tainice coline,
Grozave peșteri ce-ngropați ruine,
Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre
Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, râuri de văpaie
E toată goana sângelui fierbinte,
Din urî și patimi prinse-n jurăminte:
E țînțirimul plin de oseminte,
Ce s-a umpluț din câmpuri de bătaie
O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătase
Aceste culmi ivite pe câmpie.
Din haina lor râd flori de păpădie,
Dar jos, sub stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărație
De năzuinți, de carne și de oase
Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,
Biruitorii câmpului de plângeri,
Care, murind, zâmbeau în agonie;
Sunt măcinișul negrelor înfrângeri,
Bieți mucenici, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol, au vrut să-nfrunte valul,
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze;
Sunt umbrele ce-a azvârlit spitalul
Din patul lui sub humă milostivă,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strâmbe de durere;
Sunt gloată tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig, în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală
Toți înfrățiți în neorânduială,
I-acopere pământul, deopotrivă.
Străine, tu, culegător de grâne,
Tu, ce-mi cutreieri țara după pâine,
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Când treci pe lângă tragica movilă,
Vorbește-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adâncimi vulcanul
Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gândi că-n snopii ce vei strânge
În orice bob avem un strop de sânge;
Tu satură-ți cohortele păgâne
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrâne
Când s-a pornit de-acolo uraganul!
Iași.
vezi mai multe poezii de: Octavian Goga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.