Nu m-am născut ieri - Octavian Paler
Adăugat de: ALapis

Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească. Tot ce poți face este să fii o persoană iubită, dar oricum ai tăia, orice lucru are două fețe, deci și eu, așa că „Restul depinde de ceilalți”. Un lucru în care m-am luptat să cred e că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influența personalitatea. Dar că tu ești responsabil pentru ceea ce devii”. Depinde ce conține acel trecut, pentru că unele fapte nu pot fi ignorate și unele consecințe nu pot fi surmontate. Ești omul trecutului tău. Cândva, acel tu nu era definit, era în formare, și s-a schițat ca răspuns la stimulii actuali în acel timp. De atunci îți faci idee despre cum ai vrea să nu fie, deși habar n-ai care e alternativa. Important e să fie altfel! Ești optimist, nu ești prost, ai expectanțe mari de la tine și de la ei, le oferi sinceritate, respect, apoi refuzi să o mai faci, le întorci spatele, le arăți că nimeni nu e de neînlocuit, încerci să te convingi și pe tine de asta, urli, te întrebi când ai avut timp să greșești atât de mult ca instanțele alea mai mari ca voința și creierul tău să-ți aplice acest tratament. Și atunci înveți că „indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta”. Îți propui să pedepsești orice urmă de slăbiciune care apare în tine pentru că „doi oameni pot privi același lucru și pot vedea ceva total diferit”. Și alegi că ce vezi tu e corect, încercând să stabilești niște certitudini. Slăbiciunea (sentimentul) pentru cineva îți creste disponibilitatea către ascultarea cu atenție a părerii lui și asta ar dărâma edificiul tău. Apoi mai crești un pic și, da, vezi că nu ești centrul universului și că lumea merge liniștită înainte fără participarea ta activă la ceva, la orice. Te vezi iar mic între elefanți care, fie că se apropie cu afecțiune sau cu agresiune de tine, te calcă în picioare pentru că nu-ți bănuiesc fragilitatea. Te repliezi, îți redefinești parametrii și cred că atunci înveți că „cei care sunt cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață”. Te uiți în urmă și vezi că mai mult de jumătate din alegerile care ți-au trasat drumul nu au fost ale tale și, din restul, mare parte au fost făcute prin excludere mai degrabă decât prin afinități reale. Pentru că acea primă idee a rămas: așa nu! dar cum? Te sperii de tine, te urăști, te condamni și te blamezi. Te refugiezi într-o nouă idee: „nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alții. Câteodată trebuie să înveți să te ierți pe tine însuți". Dar (ca să vezi) nu ești omul care dea vina pe alții.
Și ei au avut motivațiile lor, și ei sunt oamenii trecutului lor. Nu poți să te ierți pentru că dintr-un punct puteai schimba ceva. Puteai să schimbi macazul și să intri în altă luptă. Aici e mai delicat pentru că, vezi tu, e ca într-un sistem opresiv. Ani de zile scopul tău e să-l subminezi, iar când el se surpă, te trezești fără obiectul urii, fără dușman. Ești liber. Dar prea târziu. E un decalaj pe care trebuie să-l recuperezi rapid și te dărâmă spațiul ăsta nou din jur. În toată acea perioadă de izolare sperai în lucruri de genul „sunt oameni care te iubesc, dar nu știu s-o arate”. Revelația de după război e tocmai confirmarea! Te bucuri, dar nu mai poți să te dedici lor cum ai fi făcut-o dacă nu te-ar fi târât prin supărări. Devii circumspect, dar conștiința îți spune că atunci „când sunt supărat am dreptul să fiu supărat. Dar nu am dreptul să fiu și rău”. Nu vrei să-i dezamăgești, dar diferențele sunt deja prea mari și orice faptă a ta pare o răutate. Ei te-au pierdut undeva pe drum și nu te mai cunosc pentru că au fost absenți la schimbările petrecute în tine în toți anii ăștia. Am învățat că este prea greu să-ți dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile”. Ca un lait-motiv, consideri că vina îți aparține și te macină cum să faci ca să păstrezi echilibrul între ce vrei tu și ce vor ei. Fugi dintr-o extremă în alta: te izolezi sau te dedici cu frenezie anturajului. Cauți mereu varianta aia care să contrasteze cu „așa nu”-ul. Mai înveți cu dezamăgire că „așa nu”-urile sunt încă multe altele decât ăla inițial de care fugeai. Și apoi ”viața îți poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc”. Pentru că îți iluminează toate lucrurile pe care le-ai învățat și tu nu știai că le știi.



vezi mai multe poezii de: Octavian Paler




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.