Dincolo de ușile încifrate ale ochilor,
mă odihnesc.
Halucinant itinerar am străbătut
împreună cu mine!
Împreună cu gândurile mele,
gesticulate, uneori, umbrei
care se încăpățâna să mă urmeze.
Revăd priveliștea cutremurată a unei vânători,
a țintirii ratate
și-a prăvălirii în marea sfială
a lipsei de echilibru.
În acest ungher
nu încape soarele,
nu încap armele,
nici năvălirile.
Doar odihna devine tentantă
și capătă voluptatea fermecătorului imposibil.
Mă convinge că,
dacă n-am murit,
nu există drum fără oprire,
nici sens fără întoarcere.
Cuvintele...
Sunt prea multe,
prea greu de aruncat la celălalt capăt al lumii
și cu neputință de-a face lumină cu ele.
Mi le rostesc mie.
Numai mie...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.