ORBUL
La Sfânta Vineri îşi înfruntă viaţa
Pe treapta cea de jos şezând chircit
Un orb cu chipul trist şi obosit.
Îi pare rău dar iarăşi s-a trezit
Când noaptea mai îngână dimineaţa.
Îl văd ades şi las câţiva bănuţi
Într-o cutie veche de halva.
Îmi mulţumeşte stins, cu voce grea
Iar eu privesc în jur şi lumea mea
Îmi pare-a fi o lume pentru struţi.
Ne-ascundem după ochelari de cal,
Întoarcem capul către nicăieri,
Culegem laude şi vrem plăceri,
Doar din orgolii construim averi
Şi nu simţim venind ultimul val.
Acelaşi Styx şi-acelaşi zeu hain
Aşteaptă orbi şi struţi la întâmplare,
Lipsiţi de fală , fără de odoare
Ne prinde valul, ne topeşte-n mare
Şi nu-nţelegem câtuşi de puţin
Că orbii suntem noi şi nu vedem
La ceas sfârşit un simplu recviem.
Am ignorat cutia de halva,
N-am înţeles să aşezăm în ea
Niciun grăunte care sa-ncolţească
Ciudată stirpea noastră omenească!
Din cupa vieţii încă vreau să sorb
Dar teamă mi-e c-am ignorat vreun orb.
vezi mai multe poezii de: stomff